Ce este un rezident/nerezident?

Din perspectivă fiscală, un rezident este :

• orice persoană juridică română;

• orice persoană juridică străină având locul de exercitare a conducerii efective în România;

• orice persoană juridică cu sediul social în România, înființată potrivit legislației europene;

• orice persoană fizică rezidentă care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:

• are domiciliul în România

• are centrul intereselor vitale ale persoanei amplasat în România

• este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade care depășesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive și care se încheie în anul calendaristic vizat

• este cetățean român care lucrează în străinătate ca funcționar sau angajat al României într-un stat străin.

Un nerezident este orice persoană care nu îndeplinește una dintre condițiile de mai sus pentru a fi rezident.

Concret, dacă un SRL înregistrat în România (rezident) efectuează o prestare de servicii către firmă X înregistrată în Bulgaria, înseamnă că a derulat o tranzacție cu un nerezident.

Regula de bază este că nerezidenții care obțin venituri impozabile din România au obligația de a plăti impozit în România, iar tu ca parte a tranzacției ai anumite obligații, după cum se detaliază în continuare.
 

Care este lista de venituri impozabile obținute de nerezidenți din România?

• dividende/dobânzi/redevențe/comisioane de la un rezident;

• venituri din activități sportive și de divertisment desfășurate în România;

• venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanță din orice domeniu, dacă aceste venituri sunt obținute de la un rezident;

• remunerații primite de persoane juridice străine în calitate de administrator al unei persoane juridice române;

• venituri din servicii prestate în România, exclusiv transportul internațional și prestările de servicii accesorii acestui transport;

• venituri din profesii independente desfășurate în România în cazul în care sunt obținute în alte condiții decât prin intermediul unui sediu permanent sau într-o perioadă ori în mai multe perioade care nu depășesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat;

• premii obținute la concursuri organizate în România;

• venituri obținute la jocurile de noroc practicate în România;

• venituri realizate de nerezidenți din lichidarea unei persoane juridice române.

• Cele mai întâlnite situații de care te-ai putea lovi în practică sunt :

• acorzi dividende unui nerezident;

• ești beneficiarul unor servicii de management sau de consultanță din orice domeniu primite de la un nerezident;

• ești beneficiarul unor venituri din servicii prestate în România, exclusiv transportul internațional și prestările de servicii accesorii acestui transport.

Ce trebuie să știi despre implicarea ta în acest proces?

Tu, în calitate de plătitor de venituri, ai obligația de a calcula, reține, declara și plăti impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile impozabile obținute în România. Impozitul se reține și se virează până pe data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul. Plata se face în lei, la bugetul de stat, la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR pentru ziua în care se efectuează plata venitului către nerezidenți.

Există riscul ca tranzacțiile să fie impozitate și în România și în străinătate?

România are încheiate convenții de evitare a dublei impuneri cu numeroase state, în care se specifica regula care se aplică pentru fiecare caz în parte.

Regula generală este că dacă un contribuabil este rezident al unei țări cu care România a încheiat o convenție pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obținut de către acel contribuabil din România nu poate depăși cota de impozit prevăzută în convenția care se aplică asupra acelui venit.

În situația în care sunt cote diferite de impozitare în legislația interna sau în convențiile de evitare a dublei impuneri, se aplica cotele de impozitare mai favorabile.

Dacă un contribuabil este rezident al unei țări din Uniunea Europeana, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obținut de către acel contribuabil din România este cota mai favorabila prevăzută în legislația internă, legislația Uniunii Europene sau în convențiile de evitare a dublei impuneri.

Așadar, dacă derulezi tranzacții precum cele enumerate, va trebui, înainte de toate, sa citești cu atenție aceste convenții.

Care sunt pașii pe care trebuie să îi parcurgi:

• verifici care sunt partenerii tai – rezidenți și nerezidenți;

• verifici care dintre tranzacțiile derulate se înscriu pe lista de tranzacții generatoare de venituri impozabile în România;

• pentru partenerii nerezidenți cu care ai încheiat astfel de tranzacții soliciți certificatul de rezidență fiscală;

• analizezi prevederile acestuia pentru tranzacția încheiată și aplici prevederile ei;

• dacă trebuie să reții impozit conform convenției sau prin neprimirea certificatului de rezidență, va trebui să îl declari și să îl și plătești la buget până în data de 25 a lunii următoare plății venitului.

Certificatul de rezidență fiscală

Pentru evitarea dublei impuneri, partenerul străin care a încheiat contractul cu persoana juridica română trebuie să dovedească faptul că este plătitor de impozit pe venit la el în țară. Dovada este documentul numit certificat de rezidență fiscală emis de către autoritatea competentă din statul persoanei interesate.

Scopul solicitării acestui document este acela de a beneficia de prevederile acordurilor pentru evitarea dublei impuneri, încheiate cu statul de rezidență.

Pentru aplicarea prevederilor convenției de evitare a dublei impuneri și a legislației Uniunii Europene, nerezidentul are obligația de a prezenta plătitorului de venit, în momentul plății venitului, acest certificat de rezidență fiscală eliberat de către autoritatea competentă din statul sau de rezidență, precum și, după caz, o declarație pe propria răspundere în care se indica îndeplinirea condiției de beneficiar în situația aplicării legislației Uniunii Europene.

Dacă ești rezident, cum poți intra în posesia unui certificat de rezidență fiscală pentru tine ?

Așa cum tu poți solicita partenerilor tai un certificat, și ei îți pot solicita la rândul lor același lucru, într-o tranzacție inversă, în care tu obții venituri din străinătate.

Certificatul de rezidență fiscala se eliberează de către Ministerul Finanțelor Publice și poate fi solicitat printr-o cerere (modelul poate fi găsit pe site-ul ANAF), atât de către persoanele juridice, cât și de către persoanele fizice.

Certificatul de rezidență fiscala prezentat în cursul anului pentru care se fac plățile este valabil și în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, cu excepția situației în care se schimba condițiile de rezidență.

Exista situații în care deși nerezidentul contractant îndeplinește toate condițiile pentru a beneficia de evitarea dublei impuneri, acesta omite să aducă actul doveditor partenerului român, și anume certificatul de rezidență fiscală, ceea ce duce la aplicarea regulilor prevăzute de Codul Fiscal, și anume reținerea la sursa a impozitul pe venit.

Exista situații în care natura înțelegerii cu partenerul nu acceptă o astfel de plată parțială a facturii emise. În acest caz, ce poți să faci este să suporți tu cheltuiala cu impozitul reținut.

În cat timp se eliberează certificatul de rezidență fiscală?

Atestatul de rezidență fiscală se va elibera într-un termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii.

The post Tot ce trebuie să știi despre certificatul de rezidență fiscală first appeared on Facturis.ro.

Ce sunt obiectele de inventar?

Obiectele de inventar sunt bunuri (active circulante) care au o durată de funcționare mai mică de un an . Acestea sunt recunoscute în contabilitate drept o cheltuială totală în momentul achiziției și dării în funcțiune și nu este nevoie să se calculeze amortizare.

Ce sunt mijloacele fixe?

Mijloacele fixe sunt bunuri (imobilizări corporale) generatoare de beneficii economice viitoare și care sunt deținute de o entitate pentru o perioadă mai mare de un an. Acestea sunt utilizate în producția de bunuri, prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scop administrativ.

Așadar, nu se menționează un plafon valoric peste care o achiziție se încadrează în categoria mijloacelor fixe.

Daca cele doua condiții sunt îndeplinite, din punct de vedere contabil poți amortiza orice bun, de orice valoare. Amortizarea contabilă este cea înregistrata pe balanță. Din punct de vedere fiscal există  un plafon care obligă firmele să amortizeze pe o durată stabilită prin lege activele care respectă condițiile de mai sus și au în plus și o valoare de intrare egală sau mai mare decât plafonul de 2.500 lei.

Ideal ar fi ca o firmă să dețină două registre de mijloace fixe: unul contabil și unul fiscal, dar în multe cazuri, pentru simplificare, firmele (în special cele mici, cu un număr mic de imobilizări) operează cu un singur registru.

Registrul contabil servește la furnizarea informațiilor care se înregistrează în contabilitate. Registrul fiscal este doar o evidență externă, care furnizează informații atunci când se calculează impozitul pe profit. Registrul fiscal nu generează în sine note contabile, însă existența celor doua registre va genera note pentru impozitul amânat. Diferențierea dintre contabil și fiscal apare și atunci când se stabilește durata de viață pe care se amortizează o imobilizare.

Astfel, din punct de vedere contabil, ar trebui să amortizam un mijloc fix pe durata estimată de viată, adică pe perioada în care un activ este prevăzut a fi disponibil pentru utilizare de către entitate.

Din punct de vedere fiscal, se utilizează prevederile Ordinului 2139/2004. Acesta prevede pentru fiecare mijloc fix o durată de viață, conform încadrării într-o anumită categorie, sub forma unei plaje de ani, din care entitatea poate alege o dată, în funcție de specificul activului.

Nu orice mijloc fix se amortizează. Excepție fac acele mijloace fixe care nu își pierd valoarea în timp datorită folosirii, așa cum sunt terenurile, operele de artă sau locuințele de protocol. Reprezintă active amortizabile:

• amenajările de terenuri;

• investițiile efectuate la mijloacele fixe cu chirie;

• investițiile efectuate la mijloace fixe existente cu scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici inițiali

În concluzie, este bine să știi:

• obiectele de inventar au o valoare individuală mai mică de 2.500 lei;

• mijloacele fixe au o valoare individuală mai mare de 2.500 lei;

• obiectele de inventar nu se amortizează;

• mijloacele fixe se amortizează;

• cheltuielile cu obiectele de inventar afectează direct profitul societății;

• cheltuielile cu mijloacele fixe sunt înregistrate eșalonat în contabilitate, ceea ce nu afectează direct și imediat profitul societății;

• amortizarea mijloacelor fixe se va înregistra în contabilitate în luna următoare celei în care s-a realizat achiziția;

• pentru mijloacele fixe trebuie întocmit un registru de amortizare în care să se menționeze durata de amortizare și valoare amortizabilă lunară.

The post Obiecte de inventar și mijloace fixe first appeared on Facturis.ro.

CAEN este un acronim pentru Clasificarea Activităților din Economia Națională și reprezintă o clasificare statistică națională a activităților economice din țara noastră. Concret, prin stabilirea CAEN-ului de către fiecare entitate, se pot face statistici despre activitatea firmelor, la nivel național.

Clasificarea este structurată pe 4 niveluri:

• Primul nivel cuprinde titluri identificate printr-un cod alfabetic

• Al doilea nivel conține titluri identificate printr-un cod numeric de două cifre

• Al treilea nivel conține titluri identificate printr-un cod numeric de trei cifre

• Al patrulea nivel conține titluri identificate printr-un cod numeric de patru cifre

Regula generală este că orice entitate are un singur obiect principal de activitate, căruia îi corespunde un singur cod CAEN, stabilit prin actul constitutiv al societății și tipărit pe certificatul de înmatriculare a firmei, primit de la Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Dacă entitatea decide să desfășoare și alte activități decât cea principală, va trebui să menționeze în actul constitutiv și codurile CAEN pentru activitățile secundare, cu mențiunea că acestea nu vor fi trecute pe certificatul de înregistrare.

Atenție! Legea nr. 182/2016, publicată în Monitorul Oficial pe 19 octombrie 2016 și intrată în vigoare pe 17 ianuarie 2017 prevede ca persoanele fizice autorizate (PFA) care au în prezent mai mult de cinci coduri CAEN sunt obligate să îşi modifice actele de înregistrare la Registrul Comerțului, începând cu data la care a intrat legea în vigoare (17 ianuarie 2017) şi până în 2019. La fel, în cazul întreprinderilor individuale (II) există o limitare de zece clase de activități.

„În termen de 2 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanele fizice autorizate și întreprinderile individuale al căror număr de activități incluse în obiectul de activitate este mai mare decât cel prevăzut la art. 16 alin. (1) (cinci clase de activități, pentru PFA – n. red.), respectiv art. 24 alin. (1) (zece clase de activități, pentru II – n. red.) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 (…), solicită oficiului registrului comerțului competent modificarea, în mod corespunzător, a mențiunilor din registrul comerțului referitoare la obiectul de activitate”, scrie în actul normativ.

Cum alegi codul CAEN?

În primul rând, trebuie să citești cu atenție descrierea aferentă codului, pentru a te asigura că detaliile furnizate se potrivesc profilului tău de activitate.

De asemenea, trebuie să ai în vedere faptul că există anumite restricții la alegerea codului CAEN pentru anumite activități. De exemplu, există o serie de liste disponibile pe site-ul Oficiului Național al Registrului Comerțului, precum:

• o listă care cuprinde activitățile interzise pentru anumite categorii de agenți economici

• o listă cu societățile pentru a căror constituire și/sau modificare a actelor constitutive ale acestora legea prevede avize, respective autorizații prealabile constituirii

• o listă cu activitățile economice pentru desfășurarea cărora legea impune condiția obiectului unic de activitate

Cum se autorizează un CAEN?

Pentru a autoriza codul CAEN, trebuie să depui o declarație de îndeplinire a condițiilor de funcționare prevăzute de legislația incidentă în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și muncii, în locațiile destinate desfășurării activității.

Schimbarea sau completarea listei de coduri CAEN

Codurile CAEN alese pot fi modificate sau pot fi adăugate noi coduri prin actualizări ale actului constitutiv, care necesită o serie de formalități la Registrul Comerțului. Aceste formalități necesită o serie de documente, precum:

• cererea de înregistrare

• actul de modificare al actului constitutiv (hotărârea adunării generale a asociaților/acționarilor sau decizia asociatului unic/CA/directoratului sau actul adițional la actul constitutiv respectiv, hotărârea membrilor GIE, GEIE, cu sediul în România

• actul constitutiv actualizat

De asemenea, dacă este cazul trebuie să aveți și:

• declarația-tip pe propria răspundere, semnată de asociați sau de administratori din care să rezulte, după caz, că:

• persoana juridica nu desfășoară, la sediul social, la sediile secundare sau in afara acestora, activitățile declarate, o perioada de maximum 3 ani

• persoana juridica îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și protecției muncii pentru activitățile precizate în declarația-tip;

• certificatul de înregistrare, în original ;

• avizele prealabile prevăzute de legile speciale; împuternicire specială (în forma autentică), avocațială sau delegație pentru persoanele desemnate sa îndeplinească formalitățile legale;

• dovezile privind plata tarifului legal 

The post Tot ce trebuie să știi despre codul CAEN first appeared on Facturis.ro.

Poate beneficia de factură fără TVA pentru o achiziție din Uniunea Europeană o persoană care comunică un cod valabil de TVA furnizorului extern. Mai exact, variantele sunt:

1. cod normal de TVA (atribut fiscal RO înainte de codul tău fiscal) transformă entitatea în plătitoare de TVA, astfel că vei putea deduce TVA-ul la achiziții și vei reflecta TVA colectat pe facturile emise.

2. cod special – în cazul acesta nu ești scutit de plată TVA, doar că nu îl plătești furnizorului, ci îl plătești în România, după ce îl declari printr-un decont special de TVA. Celelalte tranzacții nu sunt afectate, adică nu vei putea deduce TVA de pe facturile de achiziții și nici nu vei colecta TVA pentru facturile emise.

Dacă ești persoană fizică neautorizată sau juridică, dar nu comunici un cod valabil de TVA, nu poți beneficia de o factură de achiziții intracomunitare fără TVA. Bineînțeles, și furnizorul trebuie să dețină un cod valabil de TVA.

Care sunt obligațiile legale pentru entități?

Legislația din țara noastră prevede următoarele obligații pentru entități:

• dacă valoarea achizițiilor intracomunitare este de sub 10.000 euro pentru un an, atunci entitatea nu este obligată să se înregistreze în scop de TVA;

• dacă valoarea depășește 10.000 euro pentru un an, atunci entitatea trebuie să solicite înregistrarea în scop de TVA și să obțină un cod special de TVA sau un cod normal.

Dacă ești deja plătitor de TVA cu perioada fiscală de tip trimestru și efectuezi o achiziție intracomunitară de bunuri, va trebui să schimbi perioada fiscală în lună calendaristică, adică să plătești TVA lunar.

Cum se calculează plafonul de 10.000 de euro?

Plafonul pentru achiziții intracomunitare este constituit din valoarea totală, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, datorată sau achitata în statul membru din care se expediază sau se transporta bunurile, a achizițiilor intracomunitare de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau bunuri supuse accizelor.

Pentru calculul plafonului de achiziții intracomunitare se iau în considerare următoarele elemente:

a) valoarea tuturor achizițiilor intracomunitare care se efectuează ca urmare a achizițiilor efectuate din toate statele membre;

b) valoarea tranzacției ce conduce la depășirea plafonului pentru achiziții intracomunitare;

c) valoarea oricărui import efectuat de persoana juridică neimpozabilă în alt stat membru, pentru bunurile transportate în Romania după import.

Atunci când calculezi plafonul pentru achiziții intracomunitare, nu vei lua în considerare:

a) valoarea achizițiilor intracomunitare de produse accizabile;

b) valoarea achizițiilor intracomunitare de mijloace noi de transport;

c) valoarea achizițiilor de bunuri a căror livrare a fost o livrare de bunuri cu instalare sau montaj, pentru care locul livrării se considera a fi în Romania;

d) valoarea achizițiilor de bunuri a căror livrare a fost o vânzare la distanță pentru care locul livrării se considera a fi în Romania;

e) valoarea achizițiilor de bunuri second-hand, de opere de artă, de obiecte de colecție și antichități, în cazul în care aceste bunuri au fost taxate conform unui regim special similar celui prevăzut la art. 152^2 din Codul fiscal în statul membru din care au fost livrate;

f) valoarea achizițiilor de gaze naturale și energie electrica a căror livrare a fost efectuata în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) lit. e) și f) din Codul fiscal. 

Ca regula generală, locul achiziției intracomunitare (i.e. locul taxării achiziției intracomunitare de bunuri), potrivit prevederilor articolului 132^1, alin. (1) din Codul Fiscal, se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor. 

Ce înseamnă achiziția intracomunitară de bunuri?

Achiziția intracomunitară de bunuri reprezintă obținerea dreptului de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri transportate de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană în numele unuia dintre aceștia, către un stat membru UE, altul decât cel de plecare a transportului bunurilor.

În cazul în care atât furnizorul, cât și clientul dispun de un cod valid de TVA, într-o tranzacție de acest fel, factura va fi emisă fără TVA și cumpărătorul va începe efectuarea taxării inverse.

Taxarea inversă este o modificare simplificată a plății taxei, care presupune să nu se efectueze nicio plată de TVA între furnizorul/prestatorul și beneficiarul unor livrări/prestări, acesta din urmă datorând pentru operațiunile efectuate, taxa aferentă intrărilor și având posibilitatea (în principiu) să deducă respectiva taxă. Pentru orice factura de acest fel primita, beneficiarul va înregistra taxa, atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă în decontul de taxă.

Furnizorul/Prestatorul are obligația să înscrie pe factură mențiunea „taxare inversă”. Colectarea taxei pe valoarea adăugată la nivelul taxei deductibile este asimilată cu plata taxei către furnizor/prestator.

Cum se face plata TVA datorată pentru achizițiile intracomunitare de bunuri?

Conform articolului 157 din Codul Fiscal, persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA conform art. 153 din Codul Fiscal vor evidenția în decontul de TVA, atât ca taxa colectată, cât și ca taxa deductibilă, în limitele și în condițiile stabilite la art. 145 – 147^1, taxa aferenta achizițiilor intracomunitare, pentru care respectiva persoană este obligată la plata taxei.

Persoanele impozabile înregistrate conform art. 153^1 trebuie să depună un decont special de TVA, conform prevederilor art. 156^3 din Codul Fiscal până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care ia naștere exigibilitatea TVA pentru achizițiile intracomunitare efectuate și să plătească taxa datorată până la această data. Decontul special de taxă trebuie depus numai pentru perioadele în care ia naștere exigibilitatea taxei.

Atenție! La 1 ianuarie 2017, Registrul Operatorilor Intracomunitari a fost desființat, astfel că nu mai este valabilă prevederea care presupune înregistrarea anterior efectuării oricărei achiziții intracomunitare (de bunuri sau servicii). S-au abrogat toate prevederile referitoare la Registrul Operatorilor Intracomunitari, codul de TVA al tuturor persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA fiind valid, în mod implicit, în VIES. Depunerea declarațiilor informative (cod 392A, 392B şi 393) se va suspenda până la 31 decembrie 2019.

The post Totul despre regimul TVA intracomunitar first appeared on Facturis.ro.

Casa de marcat este un dispozitiv electronic folosit de către proprietarii operațiunilor cu amănuntul (magazine, saloane etc…) pentru a înregistra și a calcula vânzările efectuate în unitatea pe care o dețin.

Cine are nevoie de o casa de marcat?

Conform Ordonanței de Urgență 28/1999, casa de marcat electronică fiscală este obligatorie pentru toți operatorii economici care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul (ex: magazine, cofetării etc…), precum și prestări servicii direct către populație (ex. saloane de înfrumusețare, săli de fitness etc…).

Aceștia au obligația să emită bonuri fiscale, cu ajutorul casei de marcat și să le predea clienților. La solicitarea clienților, agenții economici au obligația că pe lângă bonul fiscal să le elibereze și factura fiscală.

Obligația de a utiliza casa de marcat intră în vigoare de la data începerii activității comerciale desfășurate.

Cine nu are nevoie de o casă de marcat?

Prin normele de aplicare a OUG 28/1999 aprobate prin HG 479/2003 republicată în Monitorul Oficial nr. 348 din 25 aprilie 2005, la art. 4, se face precizarea că nu este obligatorie utilizarea casei de marcat de către firmele care nu desfășoară permanent activități de vânzare cu amănuntul:

"În sensul ordonanței de urgență, prin livrări de bunuri cu amănuntul și prestări de servicii direct către populație se înțelege acele activități desfășurate cu caracter permanent. Nu intră în aceasta categorie eventualele livrări de bunuri și prestări de servicii direct către persoane fizice efectuate întâmplător de către agenții economici, alții decât comercianții cu amănuntul."

De asemenea, utilizarea casei de marcat nu este obligatorie daca realizați una sau mai multe dintre categoriile de operațiuni exceptate, așa cum sunt enumerate art. 2 din OUG 91/2014:

1. comerțul cu produse agricole efectuat de producătorii agricoli individuali,

2. vânzarea de ziare și reviste

3. transportul public de călători

4. încasările pe bază de bonuri cu valoare fixă, precum: bilete pentru spectacole, muzee, grădini zoologice etc…

5. activități de asigurări, activității ale caselor de pensii, activități de intermedieri financiare. Excepție fac activitățile de schimb valutar.

6. activitățile desfășurate ca profesii libere – Conform Codului Fiscal: „Sunt considerate venituri din profesii libere veniturile obținute din prestări de servicii cu caracter profesional, desfășurate în mod individual sau în diverse forme de asociere, în domeniile științific, literar, artistic, educativ și altele, de către: medici, avocați, notari publici, executori judecătorești, experţi tehnici şi contabili, contabili autorizaţi, consultanţi de plasament în valori mobiliare, auditori financiari, consultanţi fiscali, arhitecţi, traducători, sportivi, arbitri sportivi, precum şi alte persoane fizice cu profesii reglementate desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.”

7. vânzare obiecte de cult și prestare servicii religioase

8. comerț cu amănuntul de tip comis-voiajori

9. servicii de instalații, reparații și întreținere a bunurilor, efectuate la domiciliul clientului

10. vânzarea pachetelor turistice

11. încasarea contravalorii energiei electrice, termice, apă, telefon etc…

12. efectuarea lucrărilor de construcții, reparații, amenajări și întreținere de locuințe,

13. serviciile de transport feroviar public de călători

14. activitățile de jocuri de noroc

15. serviciile de parcări auto

16. livrările de bunuri sau servicii efectuate prin automatele comerciale

17. comerțul de tip cash and carry.

În cazul activităților în care nu sunt utilizate aparate de marcat electronice fiscale și nici bonuri cu valoare fixa, este obligatorie emiterea de chitanțe.

The post Când avem nevoie de casă de marcat și când nu? first appeared on Facturis.ro.

Conform prevederilor din Codul fiscal, sunt considerate facturi acele documente sau mesaje, pe suport hârtie sau în format electronic, care îndeplinesc condițiile stabilite de actul normativ şi care cuprind, în mod obligatoriu elementele despre care am discutat în acest articol.

Ce trebuie să conțină factura electronică?

Legislația fiscală stabilește că factura electronică trebuie să aibă 3 elemente specifice, care trebuie garantate de la momentul emiterii până la sfârşitul perioadei de stocare a facturii.

• autenticitatea originii – respectiv identitatea furnizorului sau a emitentului facturii;

• integritatea conținutului – respectiv faptul că elementele obligatorii din conținutul facturii nu au suferit modificări din momentul în care factura a plecat de la furnizor şi până la expirarea celor zece ani în care trebuie păstrată factura;

• lizibilitatea facturii – respectiv formatul facturii asigură citirea acesteia de către om; astfel, în cazul în care avem o factură criptată, există şi o cheie de decriptare pe toată perioada în care trebuie păstrată factura.

Autenticitatea facturii electronice

Conform dispozițiilor din Codul fiscal, asigurarea autenticității originii și integrității conținutului facturii electronice reprezintă o obligație atât a furnizorului/prestatorului, cât și a beneficiarului/persoanei impozabile. Aceste elemente pot fi asigurate de o semnătura avansată electronica și de un schimb electronic de date.

De asemenea, autenticitatea originii și integritatea conținutului pot fi garantate și prin controale de gestiune care stabilesc piste fiabile de audit între factura și livrare/prestare.

Prin control de gestiune se înțelege procesul prin care o persoană impozabilă garantează în mod rezonabil identitatea furnizorului/prestatorului facturii, integritatea conținutului facturii și lizibilitatea facturii din momentul emiterii/primirii până la sfârșitul perioadei de stocare. Pista fiabilă de audit trebuie să ofere o legătură verificabilă între factura şi livrarea de bunuri sau prestarea de servicii.

Utilizarea facturii electronice face obiectul acceptării de către destinatar, așadar, daca acesta nu acceptă primirea unei facturi pe suport electronic, emitentul trebuie să transmită facturi în format convențional. De asemenea, facturile pot fi stocate pe suport hârtie sau în format electronic, indiferent de forma originală în care au fost trimise ori puse la dispoziție.

Conform prevederilor legislative, pentru ca o factură să fie considerată factură electronică, aceasta trebuie să fie emisă şi primită în format electronic, tipul formatului electronic al facturii fiind opţiunea persoanelor impozabile. Formatul electronic al unei facturi poate fi, de exemplu, de tip "xml", "pdf". Pe lângă aceste lucruri, pentru ca o factură să fie considerată electronică, firma emitentă trebuie să utilizeze un canal securizat de transmitere a acesteia. 

Care sunt avantajele facturii electronice?

Avantajele utilizării facturii electronice sunt:

• Diminuarea costurilor privind emiterea/transmiterea/arhivarea facturilor

• Reducerea timpului de trimitere/recepționare a facturilor

• Creșterea procentului facturilor efectiv livrate la destinatar

• Reducerea timpului de identificare/accesare a facturilor

• Reducerea spațiului de stocare

• Grad înalt de siguranță privind autenticitatea sursei și integritatea conținutului

• Protejarea mediului înconjurător

Ce nu poate fi considerat factură electronică?

Facturile emise în format electronic, trimise şi primite pe suport hârtie NU sunt considerate facturi electronice. Astfel, o factură emisă în Word, Excel ori într-un program integrat, de exemplu SAP sau Oracle, tiparită din sistem şi trimisă în format fizic NU va fi o factură electronică.

De asemenea, facturile emise cu ajutorul unui program de facturare și printate, NU intră în categoria facturilor electronice.

The post Totul despre facturarea electronica first appeared on Facturis.ro.

Ordinul 192 din 20 februarie 2014 privind modificarea Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, publicat în Monitorul Oficial nr. 129 din 21 februarie 2014 prevede:

ART. 8

Vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, inclusiv a bunurilor destinate dezmembrării, de către generatorii deşeurilor, respectiv de către deţinătorii bunurilor destinate dezmembrării, persoane fizice, către operatorii economici care desfăşoară activităţi de colectare şi/sau de valorificare a deşeurilor se face pe bază de factură/adeverinţă de primire şi plată, cu reţinerea contribuţiei de 3% la achitarea sumei cuvenite vânzătorului de deşeuri.

ART. 9

Baza de calcul la care se aplică contribuţia de 3% reprezintă valoarea de vânzare a deşeurilor metalice feroase şi neferoase şi a bunurilor destinate dezmembrării, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.

Așadar, agenții economici care colectează deșeuri industriale reciclabile de la persoane fizice sunt obligați sa elibereze deținătorilor adeverința de primire și plată, care va conține în mod obligatoriu următoarele elemente:

a) denumirea agentului economic colector;

b) datele de identificare a deținătorului:

– numele si prenumele;

– actul de identitate: seria și numărul, codul numeric personal;

– domiciliul;

c) deșeul reciclabil predat și definirea naturii acestuia;

d) cantitatea, prețul, valoarea;

e) proveniența deșeului, declarată de către deținător pe propria răspundere;

f) semnătura agentului colector și a persoanei fizice deținătoare

The post Adeverința de primire și plată pentru colectarea de deșeuri first appeared on Facturis.ro.

În unul dintre articolele trecute, am stabilit că inventarul este un document justificativ de înregistrare în evidenţa magaziilor şi în contabilitate a plusurilor şi minusurilor constatate. Dar de unde aceste plusuri și minusuri?

Răspunsul este simplu, dar variază de la caz la caz: pot dispărea produse, se pot folosi anumite produse pentru consum intern, erori umane și lista poate continua.

Ne trezim, așadar, puși față în față cu realitatea: stocul faptic versus stocul scriptic. Dar haideți să aflăm întâi ce înseamnă fiecare.

Ce este stocul faptic?

Stocul faptic este stocul care se regăsește în listele de inventariere.

Ce este stocul scriptic?

Stocul scriptic se determina ținând-se cont de marfa existentă în prima zi a lunii la care se adaugă intrările și se scad ieșirile.

Acum că am aflat ce înseamnă fiecare, este important de reținut că prin compararea stocurilor scriptice și faptice, se constată eventualele plusuri sau minusuri la inventariere. În cazul în care se constată diferențe între situația scriptica și cea faptică, se vor analiza cauzele care au dus la aceste rezultate.

Concret, orice modificare se aduce în gestiune prin modificări în producție, în facturi emise, în acte primite sau în inventarul inițial al lunii, după preluarea în inventarul faptic a stocurilor, afectează stocul scriptic față de care se calculează diferențele, iar actele generate pentru plusul, respectiv minusul de inventar nu vor conține diferența corectă. Preluarea stocurilor în inventarul faptic se face după introducerea tuturor actelor de intrări de marfă, după introducerea bonurilor de transfer între gestiuni, după descărcarea completă a vânzărilor pe luna respectivă, după efectuarea eventualelor corecții (tabela corespondentă în nomenclator, procese verbale de transformare în producție) și după actualizarea cantitativ-valorică a situației stocurilor prin recalcule. Seria completă de recalcule care se efectuează înainte de preluarea stocurilor este:

Nir – Gestiune – Rețetare – Producție – Facturi emise – Consumuri – Gestiune

Inventarul care corectează stocul faptic cu cel scriptic se face la sfârșitul lunii, fiind ultima operațiune care se face în fiecare lună.

Ce se întâmplă cu TVA-ul În cazul ajustării stocurilor?

Punctul 53 din Normele de aplicare ale articolului 148 din Codul fiscal prevede că o persoană impozabilă poate să ajusteze taxa nededusă aferentă serviciilor neutilizate, bunurilor de natura stocurilor și activelor corporale fixe, altele decât cele care sunt considerate bunuri de capital conform art. 149 din Codul fiscal, activelor corporale fixe în curs de execuție, constatate pe bază de inventariere, în situația în care persoana impozabila câștigă dreptul de deducere a taxei.

Ajustarea în acest caz reprezintă exercitarea dreptului de deducere și se evidențiază în decontul de taxa aferent perioadei fiscale în care a intervenit evenimentul care a generat ajustarea sau, după caz, într-un decont de taxa ulterior.

La înregistrarea în scopuri de TVA se ajustează taxa deductibila aferenta:

– bunurilor aflate în stoc și serviciilor neutilizate, constatate pe bază de inventariere, în momentul trecerii la regimul normal de taxare;

– activelor corporale fixe, inclusiv bunurilor de capital pentru care perioada de ajustare a deducerii nu a expirat, precum și activelor corporale fixe în curs de execuție, constatate pe baza de inventariere, aflate în proprietatea să în momentul trecerii la regimul de scutire. În cazul activelor corporale fixe, altele decât bunurile de capital, se ajustează taxa aferenta valorii rămase neamortizate la momentul trecerii la regimul normal de taxă.

– achizițiilor de bunuri și servicii care urmează a fi obținute, pentru care exigibilitatea de taxă a intervenit înainte de data trecerii la regimul normal și al căror fapt generator de taxă, respectiv livrarea/prestarea, are loc după această dată.
 

Pentru bunurile de natura stocurilor existente în gestiune la data retragerii societății din evidența plătitorilor de TVA şi stabilite prin inventariere, ajustarea taxei deduse se va face la momentul achiziției bunurilor respective, în baza art. 304 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal:

„(1) În condiţiile în care regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine nu se aplică, deducerea iniţială se ajustează în următoarele cazuri: (…)

c) persoana impozabilă îşi pierde sau câştigă dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate şi serviciile neutilizate”.

Se vor avea în vedere şi prevederile pct. 78 alin. (1) din normele metodologice de aplicare ale acestui articol.

Ce sunt bunurile de capital?

Bunurile de capital reprezintă:

• imobilizările corporale amortizabile, construcțiile şi terenurile de orice fel deținute pentru a fi utilizate în producţia sau livrarea de bunuri ori în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative;

• operaţiunile de transformare sau modernizare a bunurilor imobile/părţilor de bunuri imobile, exclusiv reparaţiile ori lucrările de întreţinere a acestor active corporale, chiar în condiţiile în care astfel de operaţiuni sunt realizate de beneficiarul unui contract de închiriere, leasing sau al oricărui alt contract prin care activele fixe corporale se pun la dispoziţia unei alte persoane, cu condiţia ca valoarea fiecărei transformări sau modernizări să fie de cel puţin 20% din valoarea bunului imobil/părţii de bun imobil după transformare/modernizare.

Cum facem diferența dintre cele două tipuri de stoc?

Cea mai simplă variantă va fi întotdeauna un program, care va calcula automat aceste diferențe. În cazul Facturis, de exemplu, programul afișează direct cantitatea de stoc la momentul ales, câmpul Stoc Faptic, unde se vor introduce produsele rezultate în urma numărătorii și câmpul Diferență.

Erorile umane se corectează ușor, calcularea se face automat, astfel că aveți garanția corectitudinii datelor, iar salvarea a ceea ce ați lucrat este doar la un click distanță.

The post Tot ce trebuie să știi despre ajustarea de stoc first appeared on Facturis.ro.

Comerțul cu ridicata reprezintă activităţile de vânzare a mărfurilor (fără ca acestea să sufere transformări esenţiale faţă de starea în care ele au fost cumpărate) în cantităţi mari, către comercianţi cu amănuntul, utilizatori industriali şi comerciali, colectivităţi şi utilizatori profesionali, alţi comercianţi cu ridicata sau intermediari de comerţ cu ridicata şi nu către consumatori finali.

În comerţul cu ridicata se includ şi activităţile de comerţ prestate de intermediari de comerţ cu ridicata (activităţile comisionarilor, intermediarilor de mărfuri, precum şi toate intermedierile care se realizează în numele sau în contul terţilor) indiferent dacă vânzarea se face pe piaţa internă sau pentru export.

Valoarea vânzărilor cu ridicata reprezintă volumul veniturilor rezultate din vânzarea mărfurilor cu ridicata şi/sau comisionul încasat de comisionari din activitatea de intermediere a comerţului cu ridicata.

În valoarea comerţului cu ridicata nu se includ:

– vânzările de produse proprii efectuate de unităţile producătoare direct către unităţile comerciale sau alţi producători;

– activitatea de bursă a mărfurilor;

– exporturile de produse proprii realizate direct de către unităţile producătoare.

Ce este comerțul cu amănuntul?

Comerțul cu amănuntul este o formă de circulație a mărfurilor care constă în a cumpăra mărfuri pentru a le revinde consumatorilor finali, în cantități mici și în stare de a fi întrebuințate. Comerțul cu amănuntul cuprinde toate activitățile desfășurate în cadrul unităților specializate pe circulația mărfurilor în scopul aprovizionării consumatorilor sau utilizatorilor finali. Comerțul cu amănuntul se derulează de către societățile comerciale cu capital public sau privat, regii autonome, cooperative, magazine de desfacere de produse și diverse alte organizații și asociații. Pentru a asigura oferta de mărfuri în cadrul pieței, unitățile de desfacere cu amănuntul, indiferent de forma de organizare, de forma de proprietate și de gama de produse comercializate se aprovizionează cu mărfuri din cadrul rețelelor de comerț cu ridicata (en-gross) și/sau direct de la producători. Din acest punct de vedere, logistica comerțului cu amănuntul cuprinde 3 procese distincte, respectiv aprovizionare, stocare și vânzare. 

Principalele caracteristici ale comerțului cu amănuntul sunt următoarele:

• mărfurile vândute au ca destinație în cea mai mare parte consumul final;

• vânzarea și cumpărarea se întemeiază pe fundalul relațiilor bănești;

• mărfurile sunt vândute în parți mici, corespunzătoare consumului unei persoane sau a unei familii, într-o perioada de timp;

• mărfurile părăsesc prin vânzare sfera circulației și intra în sfera consumului.

Care este diferența între comerțul cu ridicata și comerțul cu amănuntul?

Diferența dintre cele două tipuri de comerț este baza legală, stabilită prin articolul 4 al OG 99/2000:

1. comerţ cu ridicata/de gros – reprezintă activitatea desfăşurată de comercianţii care cumpără produse în cantităţi mari în scopul revânzării acestora în cantităţi mai mici altor comercianţi sau utilizatori profesionali şi colectivi;

2. comerţ cu amănuntul/de détail – reprezintă activitatea desfăşurată de comercianţii care vând produse, de regulă, direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora;

Structura de vânzare a comerțului cu ridicata și comerțului cu amănuntul

Articolul 73 al ordonanței menționate anterior arată că cele două activități nu se pot desfășura în aceeași structură de vânzare, acest lucru reprezentând o contravenție.

Structura de vânzare este spaţiul de desfăşurare a unuia sau mai multor exerciţii comerciale. Suprafaţa de vânzare este o suprafaţă destinată accesului consumatorilor pentru achiziţionarea produsului/serviciului, expunerii produselor oferite, plăţii acestora şi circulaţiei personalului angajat pentru derularea activităţii. Nu constituie suprafeţe de vânzare cele destinate depozitării şi păstrării mărfurilor, producţiei, birourilor şi anexelor.

„22. exercitarea de activităţi de comerţ cu ridicata şi comerţ cu amănuntul în aceeaşi structură de vânzare, respectiv suprafaţă de vânzare”  și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 10.000 lei şi cu interzicerea uneia dintre cele două activități;

Art. 74 – Sancțiunile prevăzute la art. 73 se pot aplica şi persoanelor juridice, caz în care limitele minime şi maxime ale amenzilor se dublează.

În comerțul cu amănuntul, pentru determinarea costului se poate folosi metoda prețului cu amănuntul.

Art. 1 al OUG 28/1999 privind obligația operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede:

"(1) Operatorii economici care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul, precum și prestări de servicii direct către populație sunt obligați să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale.

   (2) Operatorii economici prevăzuți la alin. (1), denumiți în continuare utilizatori, au obligația să emită bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice fiscale și să le predea clienților. La solicitarea clienților, utilizatorii vor elibera acestora și factura fiscală."

Așadar, pentru comerțul cu amănuntul trebuie să dețineți aparat de marcat electronic fiscal și să eliberați bonuri fiscale clienților.

The post Comerț cu ridicata versus comerț cu amănuntul first appeared on Facturis.ro.

Indiferent de domeniul în care activează o companie, acordarea de reduceri comerciale și financiare reprezintă o practică des întâlnită.

Termenul cel mai des folosit pentru aceste reduceri este discount, care cuprinde toate tipurile de reduceri întâlnite în activitatea comercială. Mai jos vom discuta despre tipurile de reduceri și de diferențele dintre ele, conform legislației în vigoare, precum și tratamentul contabil și fiscal al acestora.

De câte tipuri sunt reducerile?

Conform Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale şi situațiile financiare anuale consolidate, cu modificările şi completările ulterioare, reducerile acordate clienților pot fi comerciale sau financiare.

Se face foarte des confuzia între reducerile comerciale și reducerile financiare, fapt ce are drept consecință înregistrarea eronata în contabilitate a acestor reduceri.

Reducerile financiare sunt acele reduceri ce se acorda clienților care au stins datoria înainte de termen, respectiv au plătit înainte de scadență și se mai numesc și sconturi. Se înregistrează în contabilitate în conturile de venituri și cheltuieli, respectiv în conturile venituri/cheltuieli privind sconturile acordate (pct. 77 alin. (1) din OMFP nr. 1.802/2014).

Reducerile comerciale  includ (pct. 76 alin. (7) din OMFP nr. 1.802/2014):

• rabaturile – se primesc pentru defecte de calitate şi se practică asupra preţului de vânzare;

• remizele – se primesc în cazul vânzărilor superioare volumului convenit sau atunci când cumpărătorul are un statut preferenţial;

• risturnele – sunt reduceri de preţ calculate asupra ansamblului tranzacţiilor efectuate cu acelaşi terţ în decursul unei perioade determinate.

Așadar, acestea se acordă, fie pentru fidelizarea clienților (remiza), fie ca urmare a depășirii unui volum de achiziții de către un client (risturn), fie ca urmare a unor defecte de calitate a mărfurilor (rabat). Important de menționat este că nu se evidențiază într-un cont distinct în contabilitate, ci diminuează valoarea venitului sau costului produselor vândute, respectiv achiziționate.

Confuzia dintre cele doua pot avea un impact negativ, deoarece înregistrarea eronata a reducerilor comerciale și financiare poate modifica rezultatul din exploatare și, astfel, entitatea nu va mai prezenta o imagine fidela și reala a situațiilor financiare.

Tratamentul contabil al reducerilor

Modul de înregistrare în contabilitate a reducerilor este diferit în funcție de tipul de reducere, comercială sau financiară.

Tratamentul contabil al reducerilor comerciale

Reducerile comerciale se înregistrează în contabilitate diferit, în funcții de următoarele aspecte:

1. sunt acordate la momentul facturării şi înscrise pe factura de achiziţie;

2. sunt acordate ulterior facturării şi înscrise pe o altă factură;

3. reprezintă evenimente ulterioare datei bilanțului.

a) Reducerile comerciale acordate la momentul facturării şi înscrise pe factura de achiziţie

În această situaţie se aplică următorul tratament contabil:

Legat de cumpărător – reducerile comerciale acordate de furnizor şi înscrise pe factura de achiziţie ajustează în sensul reducerii costul de achiziţie al bunurilor.

Dacă reducerile comerciale înscrise pe factura de achiziţie acoperă în totalitate contravaloarea bunurilor achiziţionate, acestea se înregistrează în contabilitate la valoarea justă:

• pe seama veniturilor curente (contul 758 „Alte venituri din exploatare”) în cazul stocurilor;

• pe seama veniturilor în avans (contul 475 „Subvenţii pentru investiţii”), în cazul imobilizărilor corporale şi necorporale. Veniturile în avans aferente acestor imobilizări se reiau în contul de profit şi pierdere pe durata de viaţă a imobilizărilor respective.

Legat de vânzător – veniturile din vânzarea mărfurilor sau serviciilor se ajustează cu valoarea reducerilor acordate.

b) Reducerile comerciale acordate ulterior facturării şi înscrise pe o altă factură

Reducerile de preţ acordate ulterior facturării includ reducerile comerciale legate de bunuri şi reducerile comerciale legate de prestări de servicii.

1. Reducerile comerciale legate de bunuri

Cumpărătorul, pentru a stabili modul de înregistrare în contabilitate a reducerilor, va trebui să analizeze următoarele aspecte:

• dacă achiziţia de produse şi primirea reducerii comerciale sunt tratate împreună. În această situaţie, reducerile comerciale primite ulterior facturării ajustează costul de achiziţie al bunurilor;

• dacă bunurile cărora le sunt aferente reducerile mai sunt sau nu în gestiune. În cazul în care stocurile pentru care au fost primite reducerile ulterioare mai sunt în gestiune, reducerile comerciale primite ulterior facturării corectează costul stocurilor la care se referă. În schimb, în cazul în care stocurile pentru care au fost primite reducerile ulterioare nu mai sunt în gestiune, acestea se evidenţiază distinct în contabilitate (contul 609 „Reduceri comerciale primite”), pe seama conturilor de terţi.

Vânzătorul, pentru a stabili modul de înregistrare în contabilitate a reducerilor, le va analiza dintr-un singur punct de vedere, şi anume dacă cele două operaţiuni (vânzarea şi reducerea acordată) sunt tratate împreună, mai exact dacă au loc în acelaşi moment.

În condiţiile în care vânzarea de produse şi acordarea reducerii comerciale sunt tratate împreună, reducerile comerciale acordate ulterior facturării ajustează veniturile din vânzare.

Reducerile comerciale acordate ulterior facturării, indiferent de perioada la care se referă (respectiv dacă sunt acordate odată cu vânzarea sau separat), se evidenţiază distinct în contabilitate (contul 709 „Reduceri comerciale acordate”), pe seama conturilor de terţi.

2. Reducerile comerciale legate de prestări de servicii

Reducerile comerciale legate de prestări de servicii primite/acordate ulterior facturării, indiferent de perioada la care se referă, respectiv dacă acestea sunt primite/acordate sau nu concomitent cu prestarea de servicii (tratate sau nu împreună), se evidenţiază distinct în contabilitate, în cazul cumpărătorului cu ajutorul contului 609 „Reduceri comerciale primite”, iar al vânzătorului prin intermediul contului 709 „Reduceri comerciale acordate”, pe seama conturilor de terţi.

c) Reducerile comerciale care reprezintă evenimente ulterioare datei bilanţului

Atunci când reducerile comerciale reprezintă evenimente ulterioare datei bilanţului, care conduc la ajustarea situaţiilor financiare anuale, acestea se reflectă în situaţiile financiare ale exerciţiului pentru care se face raportarea, pe baza documentelor justificative, şi se înregistrează la data bilanţului, în cazul cumpărătorului în contul 408 „Furnizori – facturi nesosite”, iar în cazul vânzătorului în contul 418 „Clienţi – facturi de întocmit”. Reducerile care urmează să fie primite, înregistrate la data bilanţului în contul 408, corectează costul stocurilor la care se referă, dacă acestea mai sunt în gestiune.

Tratamentul contabil al reducerilor financiare

Reducerile financiare, indiferent de perioada la care se referă, se înregistrează în contabilitate după cum urmează:

• în cazul cumpărătorului, reducerile financiare primite de la furnizor reprezintă venituri ale perioadei şi se înregistrează în contul 767 „Venituri din sconturi obținute”

• în cazul vânzătorului, reducerile financiare acordate sunt cheltuieli ale perioadei şi se înregistrează în contul 667 „Cheltuieli privind sconturile acordate”.

Tratamentul fiscal al reducerilor

Impozitul pe profit

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate deductibile cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, precum şi taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile patronale şi organizaţiile sindicale.

Reducerile de preţ, fie că sunt comerciale sau financiare, sunt efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice. Prin urmare, cheltuielile cu discounturile acordate sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, iar veniturile provenite din reducerile de preţ primite reprezintă venituri impozabile.

Taxa pe valoarea adăugată

În ceea ce priveşte TVA, există următoarele situaţii:         

a) Reducerile acordate la momentul livrării/facturării

Conform art. 286 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate în interiorul ţării nu cuprinde rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei.

Potrivit pct. 31 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv normele date în aplicarea art. 286 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ nu se includ în baza de impozitare a taxei dacă sunt acordate de furnizor/prestator direct în beneficiul clientului la momentul livrării/prestării şi nu constituie, în fapt, remunerarea unui serviciu sau unei livrări.

b) Reducerile acordate ulterior livrării/facturării

Conform art. 287 lit. c) din Codul fiscal, baza de impozitare se reduce în cazul în care rabaturile, remizele, risturnele şi celelalte reduceri de preţ prevăzute la art. 286 alin. (4) lit. a) sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor.

În ceea ce priveşte raportarea operaţiunilor din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, reducerile comerciale şi financiare vor fi evidenţiate în:

• jurnalul de cumpărări/vânzări, în mod distinct, în cazul în care acestea sunt acordate ulterior facturării;

• formularul 300 „Decont de taxă pe valoarea adăugată”, în mod distinct, atunci când acestea sunt acordate ulterior facturării. În cazul operaţiunilor interne, înregistrarea va fi efectuată la rândurile de achiziţii de bunuri şi servicii taxabile, respectiv livrări de bunuri şi prestări de servicii, în funcţie de cota de TVA aplicabilă operaţiunii;

• formularul 394 „Declaraţie informativă privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional” – reducerile primite de la partenerii comerciali români/acordate acestora;

• formularul 390 VIES „Declaraţie recapitulativă privind livrările/achiziţiile/prestările intracomunitare” – reducerile primite de la partenerii comerciali din Uniunea Europeană/acordate acestora.

Obligaţii referitoare la facturare

Art. 319 alin. (20) din Codul fiscal prevede că, atunci când rabaturile, remizele, risturnele şi alte reduceri de preţ nu sunt incluse în preţul unitar al bunurilor şi/sau serviciilor vândute, factura trebuie să le conţină în mod obligatoriu şi pe acestea.

Conform art. 330 alin. (2) din acelaşi act normativ, în cazul în care rabaturile, remizele, risturnele şi celelalte reduceri de preţ sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii trebuie să emită facturi, care se transmit şi beneficiarului, după cum urmează:

• cu valorile înscrise cu semnul minus sau, după caz, cu o menţiune din care să rezulte că valorile respective sunt negative atunci când baza de impozitare se reduce;

• fără semnul minus sau fără menţiunea din care să rezulte că valorile respective sunt negative dacă baza de impozitare se majorează.

Autofactura

Potrivit art. 319 alin. (3) din Codul fiscal, beneficiarul unei reduceri comerciale emite o autofactură în vederea ajustării taxei deductibile, în condiţiile în care furnizorul de bunuri/prestatorul de servicii nu emite factura de reducere comercială în conformitate cu prevederile art. 330 alin. (2), respectiv cu valorile înscrise cu semnul minus sau, după caz, cu o menţiune din care să rezulte că valorile respective sunt negative atunci când baza de impozitare se reduce.

Autofactura se emite cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care au fost acordate reducerile. În situaţia în care furnizorul respectă regulile de facturare prevăzute la art. 330 alin. (2) din Codul fiscal, beneficiarul nu este obligat să emită autofactura.

În cazul reducerilor de preţ se consideră că evenimentul care generează obligaţia emiterii autofacturii intervine la data la care clientul beneficiază de reducere. În situaţia în care ulterior emiterii autofacturii se primeşte factura emisă de furnizor/prestator pentru aceeaşi ajustare şi având aceeaşi valoare, se face o referire la autofactura emisă, fără ca aceasta să mai genereze efecte privind ajustarea taxei deductibile.

Cum calculezi ușor și sigur reducerile?

Cel mai ușor este să o faci automat. În cadrul programului Facturis, definirea cotelor de discount aplicate pentru fiecare linie (produs) se face cu ușurință, în nomenclator: nume discount, valoarea acestuia și tipul de discount (fix sau procentual).

The post Tot ce trebuie sa stii despre discount first appeared on Facturis.ro.